VOICA ANDREI: Melancolia ca instrument de proiectare

In apararea sa, arhitectul poate sa sustina ca toata arhitectura devine arhitectura celuilalt; a celui pentru care se proiecteaza si urmeaza sa intrupeze spatiul. Fiindca in momentul in care arhitectul devine arhitect, acestuia i se confisca pe nesimțite, perceptia curata a arhitecturii. El sta în laboratorul meseriei de acum. Deși vede si citeste mecanisme, el face în fata celuilalt jertfa pe care o cere orice profesie ce situeaza pe cel ce o profeseaza în spatele muncii sale: arhitectul pierde o curatenie a vederii, pe care celalalt mereu o va avea. Pierde gratia privirii dezinvolte in schimbul dioptriei care urmareste masa obiectului pană la orbire; insa, o ‘nevedere sanatoasa’ va aduce cu sine noi reflexe, datorate unei noi optici, care va pune în lumina necesitatea întalnirii de gratie dintre acoperamant si cel acoperit. Aceasta intalnire calauzeste obiectul de studiu al lucrarii de fata. Asadar, pentru arhitect, intr-un anumit sens, toata arhitectura devine arhitectura pentru celalalt, iar el, arhitectul, devine cel care face posibil acel ‘pentru’.


Intenția eseului de față nu se rezumă la a deschide bagajul etic al profesiei în mijlocul comunității; ci, speră la împrospătarea vederii asupra acestei meserii, zăbovind asupra procesului de creație născut spre înspațierea locului celuilalt, a persoanei individuale sau colective, pentru care se creează noutatea; de altfel, eseul își asumă rolul de notă rememorativă, cu îndemnul de a restitui locul răgazului, absolut vital, în actul proiectării; numai în această cheie, arhitectul se poate întreba: ce se întâmplă cu mine când proiectez un spațiu pentru celălalt? Cum pot fi sigur de răspunsul plin și actual care poate fi dat unei cerințe de proiectare? Când gândesc un spațiu, oare nu tânjesc după oamenii din acel spațiu? După trecerea lor prin acel spațiu? După comunitatea și chiar comuniunea lor? Care este procedura asumată deplin de a-mi cerceta seamănul, găsindu-i în proiectul meu acoperământul cel mai apropiat ființei sale? Când se simte cu adevărat acoperit aproapele meu? Și bineînțeles, în fond, pot proiecta pentru cineva care nu devine aproapele? Melancolia – un instrument optic. Aceste întrebări îndreaptă atenția asupra disponibilității celui ce proiectează față de comunitatea căreia i se adresează, în momentul în care trebuie să întrezărească proiectul; pierzând o curățenie a vederii, cum observam mai devreme, arhitectul dobândește un alt simț, un alt aparat optic care dispune de capacitatea de a întrezări posibilitatea spațiului. Fără să părăsim contextul, ne reamintim că orice nouă vedere, presupune mai întâi orbirea, iar această nouă vedere pe care o deprinde arhitectul, este anticiparea unui spațiu încă departe, încă nefăcut, al unui loc, încă fără de loc; altfel spus, melancolia după un spațiu nenăscut, o întrezărire a ideii despre ‘cum ar trebui să fie’ casa sau altceva pentru clientul X sau comunitatea Y, fără ca această anticipație să fie de fapt, justificată pe deplin. Melancolia este un risc al vizibilității conceptuale, mai ales în momentul în care naște soluții arhitecturale inadaptabile la concesii, dar, fără de care, îsușirea de creator se diminuează enorm. Tema de proiectare lăsată la dospit are perioadele sale de gestație; iau naștere imagini, stări care combină diferite motive senzoriale, stări care se instaurează neținând cont de orele mesei de lucru. De-acum, atelierul se extinde până la vârfurile simțurilor, iar nu de puține ori, hârtia albă de pe planșetă declanșează o bucurie inexplicabilă; golul se resimte ca plin, iar nimicul ca material de lucru; începe experierea lăuntrică a unei posibile spațialități, retractilă în mișcarea care a trezit-o; retractilă, întrucât simțurile gravitează în jurul unui loc care mijește, deși totuși, el încă nu este; presentimentul gravitației pentru un obiect care încă nu există este posibil, grație alterității, care reală fiind, trage după sine în realitate atributele întregului proiect. Melancolia este un dar făcut necredinței arhitectului. Manualul de utilizare

Este importantă identificarea acestei stări melancolice care pregătește miezul dur al proiectului, al imaginii sale principale; ea are rolul de a recupera idealul în proiect; este importantă ca gest reasigurator de situare adecvată față de onestitatea căutării soluției corespunzătoare; dorul, cuvânt românesc propus pentru patrimoniul imaterial lingvistic U.N.E.S.C.O.1, nu poate fi decât trăire care autentifică un tip de fidelitate; dacă această bună-credință este îndreptată spre un spațiu conceptual pe care mi-l doresc pentru cineva, atunci știu că tot ce urmează să proiectez, este dedicat potențării reacțiilor creative de care eu, arhitectul, nădăjduiesc că sunt capabil. Trebuie să rămân lucid tocmai în melancolia care anulează luciditatea; tocmai, ea, melancolia, presupune un tip de absență, o detașare de imediat; ea răpește persoana într-o opacitate evidentă, gravitațională, dar conservă grația persoanei într-o transluciditate a preocupării fără de preocupare; adică, prin melancolie devin pre-ocupat, mai-înainte-ocupat de această stare, fără să am însă preocupări concrete, în sensul unor griji insomniace sau obsedante; devin pre-ocupat, melancolia mă locuiește: ca arhitect, îi devin arhitectură.

De asemenea, este necesar să amintim că melancolia încetează să fie melancolie, când din locuirea persoanei trece la înlocuirea persoanei. Medical, aceasta este etapa premergătoare depresiei, fiind de reținut faptul că melancolia însăși poate reprezenta un diagnostic patologic de sine stătător cu simptome care includ tulburări psihice. De altfel, chiar originea grecească, melagcholia2, sugerează o afecțiune cu o accentuată nuanță biologică, melas=negru și chole=bilă, fiere (uneori, mânie).

Melancolia subîntinde un șevalet tipologic generos; totuși, mai multe caracteristici ale unei versiuni încurajatoare găsim în definiția dată de psihologul Augustin Cambosie care consideră că melancolia este unul din crezurile existențialiste specifice naturii umane, posibil periculos dacă este prost instrumentat, însă de care omul are nevoie absolută sub forma reveriei3. Așadar, există opțiuni pentru instrumentarea ei; ea se alătură celorlalte disponibilități mentale ale persoanei creatoare, constituind fondul dominant al actului conceperii; în aceeași cheie, de remarcat definiția concentrată pe care o regăsim în Dicționarul lui Șăineanu din 1929, caracterizând-o ca atragere spre singurătate și reverie4. E relevant să o deosebim de alte stări, precum de nostalgie, care are timpul ca factor determinant; un exemplu prin care diferențiem cele două stări se regăsește în situația urgentă a fenomenului recent de migrație masivă a refugiaților din Orient către Europa; acesta pune problema locuirii unui număr absolut impresionant. Uniunea Europeană, ca arhitect care se preocupă de cele necesare noilor case ce vor fi subvenționate, se află în fața unui exod descurajant; nu identitatea culturală, religioasă, cu bagajul de tradiții este determinantă pentru noua casă, aceasta însumând nostalgia inerentă a dramei, ci plecarea lor de acasă ca traumă este punctul de pornire al arhitectului, o ruptură nedespărțită melancoliei. Spre deosebire de nostalgie, melancolia nu evocă un eveniment trăit trecut sau pierdut, ci invocă stranietatea unui eveniment actual, care transpare netulburată ca fiind o absență a ceva. Pentru a înțelege acea absență există acel așa-zis salt în gol, un salt de credință care duce implicit și la absența persoanei, la absența percepțiilor sale imediate; o dispariție provizorie, în care poate fi plasată o strategie a contemplației etanșeizată la exterior. Ca arhitect, altfel spus, trebuie să mă rup de comunitate, rămânând totuși în comunitate pentru a proiecta pentru acea comunitate.

Între episoadele celebre de dispariție melancolică, amintim unul povestit de Ionel Teodoreanu care descrie cum, copil fiind, rămânea ore în șir aplecat deasupra fântânii până când îl lua de acolo bunica lui5.

‘Fericit copilul care și-a posedat cu adevărat, singurătățile’ spunea Gaston Bachelard6. Am putea crede atunci, că tocmai în copilărie învățăm să folosim melancolia, nu ca stare de plictis sau letargie, ci ca acea apatie odihnitoare, potrivnică imediatului: o pauză matură inedită, care implică uitarea ființei ca pandant al depășirii metafizice7, proiectarea într-un dincolo care asumă mai mult intuiția gândirii decât gândirea intuiției ca fenomen analitic. Probabil inspirată de același sens, a fost scrisă și replica unui tânăr dansator care întrebat fiind la examenul de admitere al unei prestigioase școli de balet, ce simte atunci când dansează, el a răspuns: simt că dispar8. Absența creatorului când se află în creație este des întâlnită și de obicei, etichetată ca ‘turn de fildeș’, unde nu este loc pentru profani; însă, cel pus în situația să creeze, cu adevărat îi poartă cu el pe cei rămași afară, întrucât creația nu poate fi concepută fără ca să fie mai devreme sau mai târziu și percepută, chit că însuși creatorul devine ulterior chiar și el spectator în fața propriei creații. Așadar, putem instrumenta melancolia pentru a crea prin absență; prin prisma unui non-loc, întrucât, cum spune Dl. Prof. Arh. Florian Stanciu, condiția proiectantului ca să îl afle pe ‘acasă’ se face din perspectiva pribegiei și a plecării9, adică a voiajului care decupează în lume o incintă și îi stabilește un axis mundi locuitorului ei. Cu alte cuvinte, într-un fel sau altul, nu pot să nu dispar ca să nu apar nou; sau chiar din nou. De fiecare dată, întoarcerea aduce câte ceva, nu întotdeauna cele așteptate, însă mereu însoțită de momentele de grație care sting gravitația și accelerează suspensia anticipării: în creație, răgazul nu poate fi ocolit. Intuiții finale. Curțile dorului.

Indiferent de necesitățile unei comunități, indiferent de cât de nevoiașă sau îmbelșugată este, va fi mereu o tindere a acesteia către un ideal cotidian; așteptările colective sunt cele care formează speranța sau pretenția; dorul, ca termen autohton, implică totdeauna distanța; dintr-o dată, ceea ce părea intangibil, ca simțire, apare acum, prin prisma distanței, tridimensional; curțile dorului sunt incintele de melancolie pe care arhitectul le caută în slujba comunității sale, ducând cu sine totul și aducând cu sine noul. Arhitectul poartă în el comunitatea; trebuie să împărtășească celorlalți ceva din absența de care a avut parte, pentru ca ceilalți să poarte la rândul lor ceva din prezența lui: un schimb de viziuni. Urmărind o intuiție, fără prea multă justifiare, completăm aici cu arhetipul creștin al acestui schimb, recunoscut patristic în modelul perihorezei al Sfintei Treimi, unde fiecare Persoană este spațiu pentru Cealaltă. Dacă am îndrăzni să recuperăm celebrul și îndreptățitul vers al poetului Noel Arnaud, eu sunt spațiul unde sunt10, l-am converti în eu sunt spațiul unde ești, iar premisa melancoliei ar fi desăvârșită.

Nu este nevoie cu adevărat de un turn de fildeș pentru procesul de creație; atelierele sunt locuri bine ancorate pe pământ și oricare din ele devine un colț de cercetare; iar orice colț la rândul său este o singurătate, cum scria Gaston Bachelard11: avem nevoie de colțurile noastre, pentru că avem nevoie să ne fie în preajmă suspensia melancoliei și reveria repaosului.


Bibliografie

Bachelard, Gaston, Poetica spațiului, Editura Paralela 45, București, 2003

Marcu, Florin și Maneca, Constant, Dicționar de Neologisme, Editura Academiei, București, 1986

Noica, Constantin, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, București, 1987 Stanciu, Florian, Fals tratat de teoria arhitecturii – cu Heidegger, Editura Universitară Ion Mincu, București, 2012

Șăineanu, Lazăr, Dicționar explicativ al limbei române, Editura Scrisul Românesc S.A.,București, 1929

Teodoreanu, Ionel, Masa umbrelor, Editura Junimea, Iași, 1983

Webografie

Billy Elliot, film artistic, regia: Stephen Daldry, scenariul: Lee Hall, dramă, Marea Britanie, 2000 http://www.imdb.com/title/tt0249462/

Dădăcuș, Mirela, articol ‘Melancolia este o boală’, ziarul online jurnalul.ro, 20 ianuarie 2009 http://jurnalul.ro/viata-sanatoasa/trup-minte-suflet/melancolia-este-o-boala-318468.html sursa imaginii: Gumuchian, Marie-Louise,

Reuters http://www.messynessychic.com/2014/03/10/13-things-i-found-on-the-internet-today/ http://www.reuters.com/article/2013/07/01/us-libya-caves-idUSBRE9600DQ20130701

 

Leave a Reply

Your email address will not be published.