APOSTU ANDREEA: Locuirea impreuna intre gratie si gravitate sau echilibrul fragil dintre identitate si alteritate

 

Casa reprezinta un echilibru instabil între înauntru si afara, fiind un spatiu protector si în acelasi timp expus, prin deschiderile sale, actiunilor lumii exterioare. Totodata, locuinta se articuleaza în jurul opozitiei dintre acelasi si celalalt, dintre identitate şi alteritate (variaţiune a celei dintâi opozitii, caci înauntrul inseamna acelasi, pe cand în afara-ul inseamna un altceva strain de sine), mai ales în contemporaneitate, cand prezenta celuilalt devine mult mai acuta, prin aparitia locuintelor colective extinse dincolo de membrii familiei. Intrebarea care se pune în prezent este cum pot fi depasite asperitatile ipseitatii si cum poate deveni convietuirea o stare de gratie, iar nu de gravitate? Întrebarea priveşte atât vecinătatea „de palier”, cât şi cea dintre cladiri. Vom încerca in eseul de fata sa circumscriem această problematica si sa schitam o posibilă solutie, ori, cel puţin, o noua modalitate de a privi contradictiile orasului si ale locuirii.


Asemănarea dintre om, casă şi cosmos a devenit de multă vreme un loc comun. S-a scris îndelung despre „corespunderile” simbolice dintre termenii triadei, luaţi fie câte doi (om-cosmos, om-casă, casă-cosmos), fie laolaltă. Despre corespondenţele spirituale şi organice dintre microcosmos şi macrocosmos s-a scris pletoric începând mai ales cu Renaşterea1. Etnologia, antropologia, istoria mentalităților (care uneori se suprapun în demersurile lor) s-au ocupat începând cu secolul al XIX-lea și începutul secolului XX de problematica spațiului tradițional, de analogiile dintre individual şi universal, dintre creatură şi creator, căci orice construcţie reprezintă de fapt în gândirea arhaică o reluare a creaţiei originare2. Mircea Eliade (şi împreună cu el, alţi istorici ai religiilor) s-a aplecat şi el îndelung asupra problematicii, analizând percepţiile popoarelor aşa-zis primitive care repetau prin gestul întemeietor al casei pe cel al divinității din momentul prim, cosmogonic.

Locuinţa se prezintă prin urmare ca un loc al identificării şi al identităţii: ea este făcută după chipul şi asemănarea celui care o construieşte (care este de obicei şi cel care o locuieşte), aşa cum lumea şi omul sunt făcute după asemănarea „divinului arhitect” și sculptor4. Nu întâmplător, în anumite spaţii

culturale ferestrele sunt asociate ochilor şi vice-versa5, sau acoperişul caselor capului („nu are toate ţiglele pe casă”, ca să dăm doar un mărunt şi hilar exemplu de expresie populară). Casa devine o fiinţă, iar corpul, o casă locuită de suflet, imagine recurentă în lumea creştină începând cu perioada medievală6. În spaţiul indian, deschizătura din partea de sus a unui turn poartă aceeaşi denumire ca deschizătura din creştetul capului din unele practici yoghino-tantrice prin care craniul celui decedat este spart pentru a uşura plecarea sufletului. În chip asemănător, în spaţiul occidental, exista credinţa conform căreia sufletul mortului părăseşte locuinţa prin horn sau prin acoperiş, simbolică eliberare de învelişul său strâmt de carne7.

Dar tot din cele mai vechi timpuri, casa, acest element identitar, este situată şi sub semnul alterităţii, am îndrăzni să spunem sub continua lui ameninţare8. Cosmosul se opune acelui alt spaţiu care este haosul, locuibilul nelocuibilului, iar când trasează limitele casei, omul separă ceea ce îi aparţine de ceea nu îi aparţine şi nu îi va aparţine niciodată, fiind străin de el. În credinţele populare, locuinţa pare ameninţată mereu de pătrunderea acestor forţe obscure din afară, ce nu ţin de lumea de aici, nici de lumea lăuntrică a casei – de unde necesitatea de a pune plante, preparate ori obiecte sacre în punctele-cheie, în preajma acelor punţi de comunicare şi spărturi aducătoare de fragilitate: uşile, ferestrele, hornurile9. Aidoma omului, casa este, după cum spunea Constantin Noica, o închidere ce se deschide – ea îl închide pe acelaşi în limitele sale familiare şi netragice, dar îl deschide totodată către celălalt şi către ruperea periodică de sine (sinele ca entitate totalizatoare şi centru al fiinţei). Uşa se deschide străinului sau prietenului, nescunoscutului sau cunoscutului, care pătrund astfel în spaţiul aproape sacru al intimităţii10.

Casa reprezintă astfel o formă de echilibru între afară şi înăuntru, între sine şi celălalt, echilibru pus din ce în ce mai mult la încercare de avatarurile modernităţii şi postmodernităţii. Locuinţa a fost dintru început, prin natura ei, colectivă, dar este vorba despre o colectivitate restrânsă, familială, situată tot sub semnul identicului, al asemănării, trupeşti şi sufleteşti. Odată cu inventarea locuințelor colective extinse dincolo de familie, fragilul echilibru dintre identitate şi alteritate s-a văzut pus în pericol.

Arhitectura pare a fi prin natura ei arta de a fixa limite, de a crea finitul din infinitudinea lipsită de ordine a spaţiului. Locuinţele colective, imobile haussmanniene, block-haus-uri sau blocuri comuniste, repun în discuţie funcţia esențială a arhitecturii, cea de a fixa limite, dar şi problema acută a arhitecturii celuilalt. Prin urmare, arhitectura se vede nevoită să devină, dincolo de o peratologie11, şi o artă a armonizării unor alterităţi uneori ireconciliabile, a unor oameni din medii diferite, cu preocupări şi aspiraţii diferite, dacă nu chiar radical opuse.

Ne-am putea juca afirmând că arhitectura (sufletească şi zidită) a celuilalt începe acolo unde se termină arhitectura mea – la fel ca libertatea12. Iar jocul ar fi doar în parte neserios, pentru că într-adevăr locuirea împreună presupune respectarea spaţiului vecin, proximitatea fără imixtiune. Presupune de asemenea respectarea unui, ca să spunem aşa, spirit al locului – al clădirii, care înseamnă, în traducere liberă, să nu îţi tapetezi balconul modernist cu inestetice termopane albe. Dar aici lucrurile se complică: pentru că din ce în ce mai mulţi oameni trăiesc în prezent în locuinţe care nu le aparţin fie la propriu (stau altfel spus cu chirie în locuinţe de împrumut), fie la figurat, ajungând în ele din întâmplare sau pentru că nu au avut de ales. O falie apare astfel între om şi casă, casă în care individul nu se regăseşte. Un divorţ camusian a luat cu asalt societatea românească din timpul comunismului (când oamenii erau strămutaţi de partid, fie din cauza demolării caselor, fie din cauza mutărilor în cartierele muncitoreşti apropiate de fabricile-mamă), dar şi societatea postdecembristă, haotică în demenajările ei lipsite de înţelepciune; un divorţ între om şi decor13 care dă naştere nu doar unor absurdităţi estetice, ci şi distrugerii şi violentării locuinţei. Alteritatea riscă să devină alienare – şi faţă de vecini, şi faţă de block-haus-ul sau casa de patrimoniu ciuntită iresponsabil.

Întrebarea care se impune atunci este cum reuşeşti să aduci împreună oameni cu firi şi bagaje culturale aparent ireconciliabile ? Cum apropii antipozii şi arunci punţi de legătură, cum înmulţeşti vasele comunicante şi faci din conviețuire o stare de grație, nu de gravitate?

Prin anii ’70 Constantin Noica scria despre apariţia până în anul 2001 a unor locuinţe individuale mobile, concretizări ale monadelor lui Leibniz14. Astăzi vedem născându-se cu totul altceva: locuinţele-stup, imobile-monade, aglomerări verticale de locuinţe cu veleităţi de oraş în miniatură, care oferă locuitorilor supermarketuri, locuri de joacă pentru copii, săli de sport, poate şi o cafenea, parcări subterane, farmacie şi chiar grădini suspendate; un oraş rupt de corpul oraşului.

Aceste spaţii ale sociabilităţii sunt menite să erodeze asperităţile ipseităţii15 de palier. Ipseitaitea față de oraș (care reprezintă și el un „celălalt”) este însă accentuată în momentul în care acest corp arhitectural intră în contradicţie cu ceea ce îl înconjoară, cum este cazul ansamblului propus să ocupe spaţiul pe care înainte vreme se întindeau grajdurile Palatului Ştirbey din capitală16. Paliative precare ale anomiei sociale care bântuie Europa din zorii revoluţiei industriale, aceste oraşe de sticlă în miniatură, dincolo de autismul izolării de oraşul orizontal într-un muşuroi în care locuitorii comunică doar cât e strict necesar cu restul lumii, produc discontinuităţi şi la nivelul vecinătăţii urbanistice. Fără să rezolve proximitatea umană, dintre vecinii de palier, ele par să o perturbe, cel puţin în spaţiul autohton, şi pe cea dintre clădiri.

Cei 11.761 mp prevăzuţi ar alcătui o construcţie hibridă, imobil de locuinţe cu spaţii comerciale şi grădină verticală cu rol de faţadă înspre Palatul Ştirbey17, oferind alternativa masivă a unui oraş de sinestătător în mijlocul oraşului. Din punct de vedere vizual, alteritatea se vădeşte radicală: între sticlă şi zidurile de la 1835 ale fostului palat domnesc şi palat de ceremonie se ridică nu doar aproape două veacuri, ci şi disonanţe estetice şi filosofice. Grădina verticală nu va putea masca din toate unghiurile alăturarea unor materiale opuse şi incompatibile, a transparenţei sticlei cu opacitatea zidăriei de secol XIX, a tripartismului faţadei palatului, continuat de siluetele efilate ale cariatidelor, cu liniile minimaliste, orizontale şi verticale, ale noii construcţii, aşa cum pare ea să fie concepută în planurile actuale18. Lăsăm deoparte natura forţată a grădinii verticale, care nu ar reuşi probabil decât să confere aspectul romantic de ruine năpădite de vegetaţie din picturile unui Caspar David Friedrich, întrucât, trebuie să recunoaştem, starea palatului nu este una dintre cele mai fericite.

Contrastele pot fi şi ele seducătoare, iar arta modernă şi contemporană a dovedit aceasta cu prisosinţă. Pentru Barthes, textul seduce tocmai prin disonanţele sale şi prin agresivitatea faţă de cititor, căruia îi schimbă percepţia asupra literaturii şi a lumii prin devierea de la ideile şi stilurile primite de-a gata19. Însă autorul unei lucrări depinde mai puţin organic de textura literară care îl precede şi îl continuă faţă de clădirea de sticlă ce se implantează sincronic, şi nu diacronic, cum o face opera literară sau de artă, în istoria concretă şi vizibilă a oraşului. Mai mult, autorul care îşi şochează cititorul o face consecvent, în virtutea unui stil unitar tocmai prin desele sale puncte de ruptură. Or, clădirile de sticlă constituie apariții arbitrare și inconsecvente în raport cu țesutul urban mai vechi și chiar în raport cu ele însele.

Arhitectura, mai mult decât literatura, pictura sau sculptura, are mai mult de-a face cu sincronicitatea şi cu viaţa – cu viaţa de organism complex şi imprevizibil a oraşului. Ea trebuie să aibă în vedere mai ales funcţionalitatea noii piese în angrenajul cotidian. Or, situarea unei parcări de 500 de locuri în plin centrul oraşului presupune un aflux nefast de automobile într-o zonă ce nu a fost concepută pentru un trafic intens. De asemenea, cele câteva etaje subterane sunt improprii într-o zonă în care majoritatea clădirilor sunt foarte vechi, cu fundaţii şubrede. Lucrările de construcţie ar conduce mai ales la destabilizarea Palatului Ştirbey, a cărui restaurare este prevăzută să înceapă abia după construirea ansamblului de sticlă.

Am abordat în treacăt cazul particular al proiectului din vecinătatea Palatului Ştirbey nu din motive polemice, ci pentru a ilustra problema constantă a alterităţii negative, aflată sub semnul gravității, care apare în spaţiul urban autohton: o alteritate potrivnică nu doar înăuntrul spaţiului locuibil, al imobilului, ci şi în raportarea acestuia la exterior. Diferitele fracturi identificate în actuala societate românească, care se manifestă cu precădere în spaţiul bucureştean, purtând însemnele atavice ale unei tranziții întârziate, necesită o regândire a arhitecturii celuilalt care să ţină cont de particularităţile autohtone, având în vedere desigur şi actualele tendinţe la nivel global. Berlinul, de pildă, a reuşit să se reinveteze, în ciuda sluţirilor comuniste şi să împace cele două jumătăţi ale sale atât de diferite în privinţa capitalului arhitectural, cultural şi uman. Bucureştiul nu a fost împărţit în două, ci s-a fisurat asemenea unui geam izbit de o piatră prost ţintită: nici nu s-a spart, dar nici nu a scăpat neatins. Cu timpul, fisurile nu au făcut decât să se mărească, aproape ireversibil, astfel încât oraşul arată acum aşa cum descria Victor Hugo Parisul din Mizerabilii : ca o fiinţă ciuntită, dezmembrată şi refăcută în grabă, eventual peste noapte, rezultând o arătare monstruoasă, cu membre disproporţionate, puse câş şi alienate.

Soluţia nu este poate cea de a înlocui geamul cu unul complet nou – ar fi chiar de evitat. Fisurile deja existente nu mai pot fi remediate – esenţial ar fi să prevenim apariţia altora, cu mult mai mari, capabile să pună în primejdie definitiv coerenţa oraşului. Alteritatea nu este întotdeauna nefastă: ea poate fi şi benefică, în măsura în care dialogul dintre sine şi celălalt este guvernat de echilibru. Pentru Emmanuel Levinas, celălalt poate fi și o formă de regăsire a absolutului20 și, de ce nu, o stare de grație. Locuirea, pe verticală sau orizontală, poate astfel să devină o grațioasă aducere laolaltă a unor ființe aparent ireductibile. Poate părea naiv să mai crezi în așa ceva la începutul acestui secol; și totodată suicidar pentru un oraș să evolueze numai în sferele marcate de gravitate ale contrastului și agresiunii vizuale.

Arhitectura celuilalt începe acolo unde sinele si altul, in care aici si altundeva se întalnesc fara sa se îmbrancească. Ceea ce nu se poate spune despre peisajul urban romanesc, unde cladirile noi vin sa dea un brânci lipsit de eleganţa celor vechi; unde moartea si viata, trecutul şi viitorul, sunt lipsite de armonia din timpurile mai vechi şi mai simple. Iar de data aceasta nu mai putem astepta de la obiectele-talisman arhaice protectia împotriva duhurilor rele ale modernității nefericit înțelese.


Bibliografie
BACHELARD, Gaston, Poetica spațiului, Paralela 45, Pitești, 2005.
BARTHES, Roland, Le Plaisir du texte, Seuil, Paris, 1973.
BERNEA, Ernest, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, Humanitas, București, 2005.
CAMUS, Albert, Le Mythe de Sisyphe, Essai sur l’absurde, Gallimard, Paris, 1942.
CONGER, G.P., Theories of Macrocosmos and Microcosmos in the History of Philosophy, Columbia University Press, New York, 1922.
COWLING, David, Building the Text: Architecture as Metaphor in Late Medieval and Early Modern France, Clarendon Press, Oxford, 1998.
ECO, Umberto, Limitele interpretării, Polirom, Iași, 2007.
FOUCAULT, Michel, Cuvintele și lucrurile, Univers, București, 1996.
ELIADE, Mircea, Sacrul și profanul, Humanitas, București, 2005.
LEVINAS, Emmanuel, Între noi. Încercare de a-l gândi pe celălalt, All, București, 2000.
LIICEANU, Gabriel, Despre limită, Humanitas, București, 2005.
LIICEANU, Gabriel, Om și simbol, Humanitas, București, 2009.
MILL, John Stuart, Despre libertate, Humanitas, București, 2014.
NOICA, Constantin, „Introducere la locuințele anului 2001” in Simple introduceri la bunătatea timpului nostru, Humanitas, București, 1992.
POPESCU, Ioana, Foloasele privirii, Paideia, București, 2002.
RICOEUR, Paul, Soi-même comme un autre, Seuil, Paris, 1990.BASCHET, Jérôme, „Âme et corps dans l’Occident médiéval : une dualité dynamique, entre pluralité et dualisme” in Archives de sciences sociales des religions, nr. 112, 2000, p. 5-30.
POPESCU, Ioana, „Pragurile satului de altădată” in Magazin istoric, ianuarie 2013, p. 27-30.

Surse electronice

Adevărul, 29 aprilie 2009, http://adevarul.ro/news/societate/bucuresti-palatul-stirbey-construi-bloc-turn-40-metri-1_50acdaf67c42d5a6638aa152/index.html
Cristina Răduță, „Proiect controversat în Capitală: mall lângă Palatul Ştirbei. Schiţa clădirii care ar putea fi construită în spatele monumentului istoric”, Adevărul, 1 septembrie 2015, http://adevarul.ro/news/bucuresti/proiectcontroversat-capitala-mall-palatul-Stirbei-schita-cladirii-putea-construita-spatele-monumentului-istoric-1_55e48218f5eaafab2c1c14b6/index.html
Catiușa Ivanov, Proiectul imobiliar care prevede ridicarea unui centru comercial de circa 12.000 mp in spatele Palatului Stirbey de pe Calea Victoriei a primit unda verde de la Comisia Tehnica de Urbanism de pe langa Primaria Capitalei, 22 ianuarie 2015, http://www.hotnews.ro/stiri-administratie_locala-19165434-fotogalerie-proiectul-imobiliar-care-prevede-ridicarea-unui-centru-comercial-spatele-palatului-stirbei-calea-victoriei-primit-unda-verde.htm
http://www.palat-stirbei.ro/propunere.html

Leave a Reply

Your email address will not be published.