TUTU OANA: Crescand impreuna – arhitecturi integrative ale copilului în oras

1 . ARGUMENT

Modul in care o comunitate relationeaza cu institutionalizarea orfanilor tradează o anumită atitudine culturala iar mecanismul social răspunde în mod evolutiv prin modele locative alternative variind în autonomie, stigmatizare și integrare. Problema ramane valabila in structura demografica globală, Romania fiind unul dintre cele mai defavorabile exemple din spațiul european. Apare astfel necesitatea implementarii sistematice a unui program progresiv. In politica de integrare a copiilor aflati sub asistentă sociala, comunitatea locativa reprezinta o extindere a notiunii de familie menita a fi asimilata ca model. Raspandirea programului la scara intregului tesut rezidential determina oportunitatea unei viziuni de ansamblu prin care asimilarea acestor insertii locative în comunitate sa isi atinga potentialul de a dezvolta structura locala.


2 . CUVINTE CHEIE

orfelinat, satul copiilor, locuință de tip familial, model locativ alternativ

Înțelegerea copiilor ca actori urbani și a urbanului ca loc al experimentării și jocului are potențialul de a defini tipologii spațiale și de locuire (Kozlovsky 2007, Hertzberger 2008, Gutman 2013). În dialogul dintre comunitate și oraș, manifestările de edificare adresate acestei categorii sunt fundamentate pe gradul de autonomie sau servitute în relația cu adulții (Cunningham 1995, Kinchin 2012).

În decursul secolului al XX-lea, copilul evoluează ca potențial factor de influență sau decizie. Cel crescut într-un mediu economic și familial favorabil devine subiectul sau inspirația în diverse proiecte de design, de la jucăriile lui Joaquín Torres-García, în cadrul atelierelor Bauhaus, la inovațiile lui Aldo van Eyck și artiștii CoBrA în perioada postbelică a Amsterdamului1. În același timp, problema copiilor dezavantajați este rareori în centrul atenției arhitecturale, fiind vizată mai mult prin intermediul acțiunilor filantropice punctuale și ulterior al organizațiilor neguvernamentale la scară globală. Dintre programele susținute, modelele locative alternative presupun asigurarea unei locuințe reglementate prin serviciul de asistență socială. Aceste modele devin derivate ale celui natural prin inserarea variabilei de autoritate contemporane lui.

Schimbarea de paradigmă asupra rolului copilului în societate se reflectă în gradul de individualitate a modelelor locative alternative. Tipologic, programul se concretizează prin modele compacte – centre de plasament de tip instituțional (cu rădăcini în orfelinatele asociate fabricilor sau bisericilor), modele grupate – ansamblu tip sat (derivate din satele postbelice), modele de tranziție (locuințe de tip familial formate la închiderea unui centru de plasament) cu potențialul maturizării programatice sub forma modelului dispersat.

Asistența socială la începutul secolului este de cele mai multe ori o manifestare filantropică, rar prin participarea directă a statului. În Marea Britanie copiii orfani sunt izolați în case de muncă (orig. „workhouses”) și ulterior în case pentru copii (orig. „children’s homes”). Principiile sunt supravegherea și controlul printr-un minim de educație în vederea integrării ulterioare în comunitate. În realitate acestea devin focare ale abuzului și delincvenței prin izolarea de societate. Orfelinatul secolului al XX-lea se va perpetua ca model locativ alternativ compact până în prezent, variind implicarea statului, dar cu menținerea stigmatizării sociale. Acesta va reprezenta de-a lungul întregului secol pretextul căutării altor modele de locuire, secolul al XX-lea fiind marcat de lupta pentru recunoașterea drepturilor copilului.

Încă din 1909, Ellen Kay, în „The Century of the Child”2, promovează necesitatea schimbărilor sociale, politice, estetice și psihologice pentru a construi un cadru familial care să permită maturizarea și afirmarea tuturor membrilor săi , criticând condițiile de trai ale clasei muncitoare. Detaliind impactul activist social al cărții lui Ellen Kay, Juliet Kinchin3 menționează în paralel picturile lui Carl Larsson, artist suedez născut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea ce reda o imagine idilică inspirată din viața de familie.

Decalajul se menține: în timp ce în familiile cu un statut financiar și social ridicat copiii ajung sa fie asociați cu spații proprii, distincte de viața publică urbană adultă (Marta Gutman4 remarcă în secolul al XX- lea individualizarea perioadei copilăriei prin separarea spațială ca. „nursery” și camere de joacă), copiii din mediile defavorizate, cei în risc de abandon sau supuși abuzurilor în familie, rareori sunt o preocupare directă pentru oraș. Lupta teoretică există, dar intervențiile de protecție sau asistență sunt de cele mai multe ori rezultatul unui act filantropic, orfelinatele rămânând soluția uzuală deși controversată.

Numărul mare al orfanilor după primul război mondial și întreaga mișcare socială ce l-a precedat va duce la adoptarea în 1924 a Declarației Drepturilor Copiilor de la Geneva. Acum se formează organizații internaționale ca UNICEF5, SOS Children’s Villages și Organizația Mondială pentru educația preșcolară (Organisation Mondiale pour l’Education Préscolaire) ce adoptă viziunea unei lumi mai bune prin intermediul copiilor. Sub procesul globalizării, aceste organizații vor determina promovarea unor modele spațiale și sociale la nivel mondial, schimbând fundamental statutul copilului.

Situația extremă a copiilor abandonați sau rămași orfani a determinat un răspuns urgent. Soluția imediată a fost adaptarea spațiilor specializate pentru război, acum inutile, la statutul de adăpost provizoriu. Albumul de fotografii realizat de David Seymour6, reprezentant al agenției Magnum Photos documentează în peste 100 de cadre activitatea acestor copii din Austria, Viena. Locuri de joacă improvizate printre ruine bombardate, foste arsenale transformate în adăposturi și creșe, spații supra-aglomerate adăpostesc copiii crescuți în război, acum susținuți prin fondurile UNICEF.

Spitalele7, școlile și orfelinatele devin principalele programe arhitecturale necesare în politicile postbelice de edificare. În paralel, impactul copiilor asupra orașului și libertatea de mobilitate câștigată forțat în tipul conflictelor se vor menține prin modul în care locurile de joacă ajung să fie din ce în ce mai prezente în structura urbană.

În ceea ce privește orfelinatele, cel mai cunoscut exemplu îi aparține lui Aldo van Eyck prin orfelinatul de la Amsterdam, fiind și unul dintre proiectele sale cele mai apreciate. Realizat în 1950 se încadrează în tipul urban de centru instituțional, rezidențial. Este proiectat ca o casă modulată, dar unitară, fiind locuință pentru copii cu vârste între 0 și 20 ani.8

Juliet Kinchin9 accentuează modul în care detaliile permit asumarea spațiilor comune. O atenție poetică pentru spațiu îi aduce și un grad ridicat de versatilitate: denivelări circulare în suprafața de călcare devin un pretext al jocului, mai ales când sunt acoperite de apa de ploaie, pavajele, oglinzile, sticla colorată personalizează spațiul și creează oportunități de experiment.

Exemplul din Amsterdam rămâne însă un caz special, fără a genera o schimbare de paradigmă la scară largă. Modelul instituțional clasic al orfelinatului rămâne valabil și implementat în continuare.

Satele copiilor, ca formă adaptată a orfelinatelor, au circumstanțe mai complexe. Ele sunt modele locative alternative grupate. Sunt organizate ierarhic social și dependente de o coordonare matură cu diverse grade de autoritate. Ele sunt atașate unei structuri de locuire existente (fie în orașe sau sate), dar își păstrează un grad cât mai mare de autonomie (de cele mai multe ori au centre educative și medicale proprii).

În perioada imediat următoare celui de al doilea război mondial, deseori, acestea se organizează spontan, fără o predeterminare arhitecturală sau o dotare socială adecvată. Sunt consemnate situații în care acestea se transformă în focare ale delincvenței și abuzului. Cazuri contrare sunt cele în care, sub îndrumarea unui adult responsabil, este încurajată dezvoltarea unui sistem de conducere și control adaptat profilului lor psihologic.

Organizarea socială în interiorul acestor comunități se bazează pe ideea de libertate și autonomie a formei de conducere. Copiii sunt cei care stabilesc o structură prin alegeri lunare, reinterpretând conducerea unui oraș cu reprezentanți ai puterilor executive, legislative, juridice și a unui sistem de consilieri. S-a ajuns la această soluție adaptând ritmul copiilor crescuți în anii de conflict pe străzile marilor orașe, independenți și cu un grad foarte mare de mobilitate. Înscrierea lor într-un regim obișnuit instituțional ar fi generat un grad mult prea mare de inadaptabilitate. Printre satele organizate astfel se numără și Civita Vecchia (Roma), Moulin Vieux (Franța), Children’s Town (Turin), Hajduhadhaz (Ungaria), Satele lui Marcinello și Torgen (arh. Hans Fischli, Elveția), Fundația pentru 500 copii evrei (Olanda) 10.

Programul este adaptat ulterior, una dintre formele contemporane fiind SOS Satele copiilor. Organizația este fondată în 1949 în Austria, fiind acum răspândită în aproximativ 130 state. Structura este similară: locuințe grupate în zone limitrofe așezărilor, adresate copiilor în dificultate. Se bazează pe case de tip familial cu o locuire de lungă durată în prezența unui specialist social cu titulatura de mamă SOS. Figura paternă este reprezentată de directorul satului. Filiala pentru România este înființată în 1990, existând trei sate la Cisnădie, București și Hemeiuș11.

Deși modelul reușește să răspundă nevoii de control și stabilitate a copiilor, studiile recente aduc critici autonomiei sale sociale12. El este asociat identitar cu imaginea unei categorii defavorizate iar relația cu o comunitate existentă este accidentală sau indiferentă, limitând libertățile de alegere și restrângând rețeaua socială. Implementarea unui sat răspunde nevoilor utilizatorilor direcți, dar nu contribuie la îmbunătățirea contextului comunitar.

O formă mult simplificată este cea a modelului de tranziție asociat caselor sau apartamentelor de tip familial. Acesta a apărut prin desființarea centrelor de plasament13. Copiii ce nu au putut fi integrați în familiile proprii sunt găzduiți pe termen lung în astfel de locuințe împreună cu un asistent social permanent. Sub regim de 8 ore pe zi ei sunt sub supravegherea și altor asistenți cu rol de consultant (pentru educație, consult psihologic sau medical). Spre deosebire de modelul Satelor, dispersarea unităților locative în țesutul construit permite integrarea copiilor sub asistență socială în comunitate (folosesc aceleași școli, grădinițe, dotări publice)

Rezumând, modelele locative alternative pentru copiii sub asistență socială se află întotdeauna la limita dintre instituțional și familial, cu ponderi variate de influență. De la orfelinate, la satele copiilor și ulterior la case/apartamente, modelele au un grad ridicat de autonomie socială. Ele depind de stat direct sau tangențial prin acțiuni filantropice și ale intervenției neguvernamentale. Noutatea arhitecturală este redusă, programul preluând principiile de organizare specifice spitalelor, școlilor sau locuințelor sociale. rezidențială. Interpretarea noțiunilor de familie, comunitate, oraș și a relațiilor dintre membrii săi din această perspectivă poate genera un model locativ dispersat cu rol integrativ.

Din motive de siguranță și control, flexibilitatea acestui sistem de a permite dialogul dintre pseudo-familie și o comunitate urbană este redusă, dar nu trebuie să se mențină limitarea socio-sferei membrilor sau dependența față de sistem. Locuirea dispersată poate fi realizată prin atomizarea centrului instituțional în țesutul rezidențial prin nuclee familiale, dar, spre deosebire de modelul de tranziție, ar face parte dintr-o strategie la scara cartierului, putând fi cuplat cu programe sociale conexe. Se pune astfel problema rolului său în schimbarea metabolismului social.

Metodologia de implementare a scenariului de integrare simultană a copiilor abandonați și a echipamentelor sociale presupune o analiză critică a funcțiunilor necesare procesului de integrare în cadrul vecinătății de inserție. În funcție de compatibilitatea acestora cu tipologia locuirii și de disponibilitatea locuitorilor către o dimensiune semipublică, nucleele familiale trebuie să fie suficient de flexibile pentru a permite libertatea de manifestare în comunitate. Astfel aceste funcțiuni (grădină, loc de joacă, teatru, cinema, bibliotecă, loc de învățat, loc de întrunire) pot fi individuale sau asociative, cu activitate independentă sau în colaborare cu locuirea.

Noile modele locative dispersate nu sunt autonome și nici introvertite. Pentru un scenariu viabil, viziunea urbană trebuie să se apropie de specificul locuirii și la rândul ei să devină context pentru manifestarea libertăților comunității de activare a unui spațiu urban. Analiza determinantă trebuie sa implice nivelul rutinei individuale ca element de ritmare a metabolismului întregii comunități. Interpretând tipologiile locale de manifestare în edificarea spațială, noile intervenții se vor încadra în aceste limite. Astfel vor fi reprezentate de locuințe caracterizate prin deschiderea voluntară către comunitate, asociind privatului predispoziția către comunicare integrativă.

Din această perspectivă, copilul este interpretat ca nucleu în construirea cadrului urban pentru o comunitate. Se pot defini elementele cu valoare de oportunitate pentru conformarea unui sistem al locuirii și al funcțiunilor sociale corelate prin educație. Aplicabilitatea principiului vizează numai comunitatea locativă, singura identificabilă spațial prin asocierea cu un anumit tip de vecinătate. Dezvoltând modul în care copiii sunt pretextul individualizării acestora, studiul poate fi detaliat pe toate nivelurile unităților de vecinătate: de la cartier, la ansamblu locativ și la nivel familial. În fiecare caz proiectarea trebuie să implice un anumit grad de flexibilitate pentru a asimila reacția utilizatorilor de apropriere a spațiului prin personalizare.

Intervențiile urbane punctuale și sistemice pot avea un rol catalizator în metabolismul unei comunități. Asigurarea unui cadru de viață oportun educației reprezintă premisa creșterii nivelului de responsabilizare socială și poate genera ruperea lanțului vulnerabilității. Astfel, în acest scenariu, se ajunge la cazul ideal în care copiii în situații de abandon nu mai reprezintă o problemă, dar programele conexe implementate prin modelele locative alternative rămân active.

3 . BIBLIOGRAFIE

 01 Cunningham, Hugh Children and childhood in Western Society Since 1500, Routledge, New York, 2014 [1995]
02 Hertzberger, Herman Space and Learning: Lessons in Architecture 3, 010Publishers, Rotterdam, 2008
03 Key, Ellen The Century of the Child, The Kickerbocker Press, New York și Londra,1909
04 Kinchin, Juliet, O’Connor, Aidan Century of the Child: Growing by design, 1900-2000, The Museum of Modern Art, New York, 2012
05 Kozlovsky, Ron “Adventure Playground and Postwar Reconstruction“, în Gutman, Marta, Designing Modern Childhoods: History, Space, and the Material Culture of Children; An International Reader, ed. Rutgers University Press, New Jersey, 2007
06 Ligtelijin, Vincent

Aldo van Eyck and the City, Aldo van Eyck: Works, Basel,1999

 

Leave a Reply

Your email address will not be published.