DUSOIU CODINA ELENA , MOLEAVIN ADRIAN : Arhitectura ca traiectorie. Spre (in)launtru.

Intr-o forma literara, autorul-personaj-arhitect descrie un traseu urban obisnuit prin capitala (o plimbare „la sosea”, cu si fara masina), care ajunge în final să fie o incursiune „inlauntru”, prilej de revelaţii legate de evolutia recenta si de destinul arhitecturii, al orasului si societatii. De la realitatea agresiva a zilei obişnuite, arhitectul migreaza catre un meta-plan de intelegere profunda, practic transcendenta, a unui spatiu ce ofera in prezent doar disconfort – poluare la nivelul tuturor simturilor. El evadeaza in esenta zborului, prototipul invocat fiind „Pasarea în spatiu”, creatie semnata Constantin Brancusi, dimensionata la scară urbana, după cum insusi sculptorul a imaginat-o de la început. Cu ajutorul modelului spaţial al „Pasarii”, realitatea devenirii arhitecturale din ultimul secol este povestita şi revelata prin experienţa personala. Datorita materializarii esentei, personajul calatoreste catre cunoasterea de sine, care il conduce, implicit, spre cunoasterea celuilalt.

Revelatia concluziva este ca inobilarea spatiului locuit nu se poate realiza decat prin „intelegerea celuilalt”, prin constientizarea apartenentei la un sistem complex, in care individul isi asuma rolul unei piese in miscare – principiu stiintific absolut, fundamental, in fond, si pentru „arta construirii oraselor”. „Arhitectura celuilalt este arhitectura mea” devine fraza-cheie a eseului, încarnând germenele mesajului transmis.

Pe langa incursiunea de natură literara, eseul se doreste a fi un manifest moral intru salvarea orasului prin extinderea constiintei individuale la nivelul unei constiinte colective.


Sunt arhitect …

Da, sunt arhitect. Sau cel puţin am pozele din studenţie şi patalamaua pentru probatoriu. Spun asta pentru că, în concret, mă simt mai mult un muncitor decât un gânditor. În concret mă zbat între un fost prieten, care mă forţează să-mi pun semnătura pe o idee kitsch, producţie personală, de care este încântat până la adoraţie – că doar suntem prieteni ce Dumnezeu!, şi un potenţial client recurent care îmi cere proiectul complet pentru că altfel nu se poate hotărî dacă să plătească avansul sau nu! Mă consolez că nu sunt singurul în situaţia asta. Că sunt un alt profesionist ca toţi ceilalţi şi mă bucur că, din când în când, mai am timp să îmi pun întrebări, să caut răspunsuri. Momente picături între oceane, dar bune şi ele. Momente ca acesta.

Cu maşina …

E zi de weekend şi am ieşit la plimbare. Alina şi Daria, soţia şi fetiţa, vorbesc despre jocurile de la grădiniţă. Mergem spre Herăstrău dar deocamdată suntem blocaţi în trafic. Deja clasic pentru Bucureşti! Piaţa Romană e piaţă doar cu numele, îmi spun. În ’piaţă’ nu mai e loc de oameni pentru că avem nevoie de maşini, de funcţionalismul şi viteza vieţii moderne. Prozaic, dar mai tot mai presant an de an. În timpul săptămânii nu am timp să mă deranjeze faptul, dar astăzi încerc să mă relaxez şi sunt agasat. Astăzi vreau ca ’piaţa’ să fie piaţă! A oamenilor!

În context, reflectez la transformările pe care le-a adus ultima sută de ani oraşului, pentru arhitecţi şi pentru arhitectură. Cât de mult s-a schimbat înţelegerea noastră privind ceea ce numim Univers şi existenţă! Şi cum această evoluţie a schimbat modul în care construim şi în care locuim!

Încep digresiunea mentală cu celebra „Less is more!” (Browning 1855), sintagma lui Robert Browning transpusă în arhitectură de Mies van der Rohe. Evident, colegii săi de breaslă nu au înţeles sensul ezoteric al afirmaţiei pentru că Mies nu a dorit niciodată să renunţe la subtilul arhitecturii, la esenţă, ci doar la ceea ce adumbrea acea esenţă. Între timp, claritatea firescului, inspirată din filosofia zen, s-a transformat în simplism, iar arhitectura a devenit de cele mai multe ori, în conjunctura afacerilor imobiliare şi a expansiunii explozive a oraşelor, construcţie fără conţinut, atee şi autistă. Nici Le Corbusier, părintele funcţionalismului arhitectural, nu-şi concepuse maşina sa de locuit drept obiect inanimat, ci dimpotrivă, drept extensie a corpului nostru, plină de energie şi viaţă şi de spiritul timpului său, o evoluţie firească a locuinţei clasice în condiţiile trecerii de la tiparele agrare la cele industriale. Altfel spus, maeştrii nu au eliminat niciodată din gândirea lor persoana umană, atât în fizic cât şi în spirit, însă cei mulţi au înţeles să reducă arhitectura la o planificare funcţională maşinistă, pe care, în domeniul lor de muncă, o numeau construcţie sau oraş.

Formă fără fond.

Semafor. În faţa noastră şoferul unui alb Mercedes enorm îşi deschide fereastra şi dinăuntru o muzică de calitate cel puţin îndoielnică acoperă orice alt sunet. Probabil şoferul crede că dacă ai bani de Mercedes ai şi dreptul să impui tuturor muzica ce-ţi place. Mai ales dacă tu crezi inconştient că strada e proprietatea ta! Până la urmă ăsta eşti tu şi cui nu-i place muzica ta are tot dreptul să n-o asculte. Dacă poate. Ce nesimţit! Arunc şi eu către el cu un claxon prelung şi o vorbă dulce, să fie şi el deranjat ca şi mine! Mă gândesc că fac un bine societăţii atragându-i atenţia, dar când trec pe lângă el râde maliţios către mine şi îmi dau seama că se bucură de faptul că reuşeşte să ’dăruiască’ tuturor cu generozitate aşa-zisa muzică pe care eu o numesc zgomot.

La plimbare …

Debusolat de trafic, şi de acordurile străzii bineînţeles!, hotărăsc să abandonez maşina la Piaţa Victoriei. În mijloc, după formula consacrată a poliţiştilor. Altă piaţă care nu e piaţă! mă gândesc enervat.

Puţin mai departe îmi aduc aminte de replica pe care Robert Venturi a dat-o moderniştilor. „Less is a bore!” (Venturi 1966) a definit postmodernismul, naşterea a ceea ce se poate numi arhitectura complicată. Dorinţa postmoderniştilor de a îmbogăţi semantic spaţiul/arhitectura/oraşul a fost subminată de superficialitatea modernismului, rezultantă a uitării ritmurilor naturale, ce marcau tiparele societăţii tradiţionale, în conjuncţie cu aroganţa în faţa naturii susţinută de tehnologie. În imposibilitatea, moştenire funcţionalistă, de a accesa intutiv inconştientul experienţial colectiv, întreţesut subtil în reţeaua proceselor naturale atotprezente, arhitecţii şi urbaniştii au creat propriile metafore, estetice dar simultan artificiale, incomplete, incoerente în metacontext, fapt ce a condus implacabil către arhitecturi întortocheate, complicate, către eşecul actual al postmodernismului în faţa naturii umane.

Într-un anume sens, experienţa mea de punct mişcător pe un tărâm înţesat de claxoane, de agresivitate extrapolată la nivelul tuturor simţurilor, de furnică antrenată într-o nebuloasă mişcare browniană, al cărei scop se pierde undeva între acordurile sonore ’la maxim’ ale măruntaielor Mertzanului, este parte integrantă, într-un mod profund, haotic şi aberant, a postmodernismului: o lume de motivaţii personale aflate într-o luptă a egourilor, în care cadrul existenţial universal este inexistent ca prezenţă şi argument. Nu există raţiune mai înaltă decât cea personală. Nici urmă de plictiseală, într-adevăr, dar nici de facultăţi care să determine lipsa ei. În arhitectură e la fel: idealul este starhitectul care concepe arhitectură de dragul arhitecturii. Obsesia formei la un nivel lipsit de orice auto-exigenţă în relaţie cu contextul, obiecte imune la orice, mai ales la oameni.

Formă cu fond de ego.

Pe Bulevardul Aviatorilor o altă imagine mă irită şi mai tare. Două femei discută cuminţi în timp ce câinele celei din dreapta îşi face nevoile pe trotuar. Pleacă apoi liniştite fără nici un semn că ar regreta urma lăsată spre beneficiul sanitar şi estetic al tuturor. Spaţiul, dacă e public, e al tuturor să poată fi murdărit?! Şi în casă la voi e la fel! pronunţ în tăcere şi cu tensiunea arterială în creştere. Două minute mai departe Daria găseşte o frunză arămie fascinantă şi uită deoparte ambalajul gol al unei îngheţate. Privesc în altă direcţie căci gândurile mele sunt mai importante şi durerea de spate nu-mi dă pace de câteva zile. Oricum, îmi zic, trotuarul e deja murdar şi copiilor li se iartă. Probabil mâine va veni cineva să cureţe.

Călătorie prin „pântecul păsării în spaţiu”…

Apropiindu-ne de Monumentul Aviatorilor îmi aduc aminte că, în urmă cu ceva ani, câţiva buni prieteni au participat la concursul Memorialul Aeronauticii Bucureşti. Tema cerea transformarea zonei pietonale dintre Piaţa Aviatorilor şi Piaţa Charles-de-Gaulle într-un spaţiu-muzeu care să celebreze pionieratul aeronautic românesc. Astăzi, trotuarul ce dublează bulevardul sufocat de maşini este, similar acestuia, un simplu parcurs liniar, plictisitor prin invariabilitate, pe care nu-ţi doreşti decât să-l parcurgi mai repede. Emblematic, din intenţia concursului nu s-au materializat decât trei panouri ’publicitare’ cu imagini ale lui Traian Vuia, Blériot şi câţiva alţii, pe care ocazional le bagă în seamă mai mult patrupedele, ca suport pentru nevoile fiziologice. Din nou! Mintea este însă liberă să cerceteze alteritatea şi, întrucât cunosc foarte bine proiectul, îmi propun să realizez, asemeni eroilor asimovieni, o călătorie fantastică suprapunând spaţiului fizic pe cel conceptual (Asimov 1997).

Esenţială proiectului este extinderea la scară urbană a gândirii ce a generat sculptura ”Pasărea în spaţiu”. În 1923, când Constantin Brâncuşi propunea posterităţii “Pasărea în spaţiu”, el a dorit să exprime nu un obiect, ci un parcurs, o traiectorie. Parcursul este generator de energie – dinamică a fiinţei şi definire prin forţa imaterială, în sensul exprimat de electromagnetismul explicat de savantul Ştefan Procopiu, sau de teoría einsteiniană a relativităţii. Acolo unde ochiul vede o ’formă metalică’, sufletul percepe însăşi esenţa zborului; subconştientul absoarbe informaţia ce creează energia care alimentează zborul. Informaţie-energie–formă, însăşi teoria morfologică actuală (Sofronie, Zubcov, pagină internet) aplicată de spiritul uman conştient în creaţiile sale. Dacă marele sculptor vedea în ’Pasărea’ pe care o imaginase un posibil obiect urban, care să înnobileze la un moment dat una dintre pieţele româneşti, spaţiul care ne provoacă imaginaţia este unul care modifică viziunea verticalităţii, căutând esenţa viziunii contemporane a zborului. Însăşi natura temei concursului a fost o provocare prin alăturarea dintre arhitectura urbanului şi a subtilei idei a zborului, motiv pentru care echipa a propus un experiment cultural: un loc în oraş în care oricine poate iniţia o relaţie orizontală cu istoria şi o relaţie verticală cu cerul, suprapunerea dintre aceste creând experienţe unice.

Parcurgând acum spaţiul percep caracterul material al conexiunii orizontale, parcursul invitându-mă să conduc o imersie într-un mediu hibrid natural-artificial, în care fiecare formă vibrează informaţia ce povesteşte faptele eroilor aerului. Codul morfogenetic al acestui mediu este scris prin crearea şi suprapunerea dinamică a patru reţele – a circulaţiilor, a informaţiilor, a relaxării şi a naturalului – fiecare dintre acestea cu propriile caracteristici în interacţiune nonliniară cu celelelte – culoare aeriene transpuse în orizontal. Interacţiunile creează energia, iar energia creează viaţa.

Dar circulaţia liniară, memorie a locului ce a fost, este dublată de o alta, linii frânte ce îmi propun alternative, oferindu-mi liberul arbitru al destinului meu imediat. Aleg să părăsesc drumul rapid şi uşor şi încep să cercetez aceste alei din lemn, cu proporţii similare pistelor de decolare. Descopăr că acestea se întâlnesc în răscruci arhetipale, în care alei-sculpturi abstrate invită către albastru, dând substanţă visului meu de a vizita înaltul. În aceste chackre ale sitului vizitatorul, deja impregnat de informaţie poate acum iniţia o conexiune verticală de natură subtilă, utilizând energia înaintaşilor dinamizată prin arhitectură, pentru a-şi avânta spiritul către cer, pentru a-l cerceta alături de renumiţi piloţi, inventatori sau aventurieri români. Informaţie-energie-formă. Informaţie-energie-zbor. Fiecare element al sitului pare să cunoască şi să destăinuie câte un mic secret al femomenului aeronautic românesc, în timp ce revelaţia finală a acestuia, vine odată cu completarea întregului parcurs sau în urma unor reveniri succesive, niciodată marcate de obişnuinţă.

Ajungând la finalul parcursului revin în cele două dimensiuni ale orizontalului şi realizez complexitatea propunerii. Prietenii mei au decupat, dintr-un oraş funcţionalist previzibil, un mic segment în care fiinţa este liberă să-şi aleagă experienţa. În care interacţiunile unei mulţimi de mici ’actori’ grupaţi în cele patru reţele potenţează fenomenul emergenţei, generarea unor valenţe superioare de natură imaterială. Experienţa zborului se constituie, într-un final, ca scop al întregului parcurs, iar călătorul pleacă având în suflet bucuria pură a detaliului arhitectural, imagine precisă, dar care în acelaşi timp îl face să viseze la întregul construcţiei, pe care şi-o recompune singur, printr-un exerciţiu mental. Traseul ’în burta păsării în spaţiu’ e însăşi viaţa raportată la individ – de la experienţa senzorială la aspiraţia transcendentă. Experienţa umană a spaţiului este îmbogăţită prin implicarea completă a acesteia, materială şi psihică. Este replica pe care prietenii mei o propun postmoderniştilor.

1212

Pântecele „Păsării în spaţiu” (imagini realizate de autori)

Revelaţii …

Trebuie să acceptăm experienţa ca formă fundamentală de viaţă. Asta dacă ne interesează să mai avem viaţă. Dacă am trăi conştient orice eveniment – interacţiune întru experienţă comună, decantând din aceasta etica extrasă din asumarea consecinţelor, atunci am putea afirma faptul că trăim conştient oraşul. Îmi revin în minte ultimile două ore şi realizez că, indiferent de scuzele pe care mi le găsesc, procedez ca oricare altul. În metacontext eu sunt tatuatul din ’Mertzan’ şi femeia cu căţel. Sunt şi fumătorul înrăit pe care tocmai îl observ aruncând în iarbă mucul de ţigară înainte de a-şi aprinde o alta. Chiar şi nepăsătorul care parchează unde îi e mai comod. Conştientizez, cu uimire mâhnită, faptul că astăzi am avut propria contribuţie la poluarea oraşului. Şi fonică şi fizică. Şi psihologică, pentru că nu am luat în nici un fel atitudine şi m-am complăcut în cadru. La fel ca şi ceilalţi, deşi astăzi ei au primit oprobiul meu. Şi, gândesc cu un strop de tristeţe, probabil nu voi lua nici în curând pentru că nu am timp. Mâine, la prima oră, trebuie să ajung la întâlnirea cu prietenul meu şi cu proiectul său kitsch!

Înţeleg, totuşi, că toate întâmplările sunt experienţe comune între mine şi cei pe care i-am întâlnit. Între noi toţi. Oraşul nostru, al tuturor, este o experienţă comună. Altfel spus, cântărind ziua de azi, pot să conştientizez faptul că oraşul celuilalt este oraşul meu! Arhitectura celuilalt este arhitectura mea! pentru că împărtăşim oraşul, experienţa. Nu un spaţiu artificial inanimat, ce sugrumă două milioane de oameni, ci o reţea vie de două milioane de actori independenţi.

Alejandro Aravena, în tema pentru viitoarea Bienală de arhitectură de la Veneţia, afirmă că ’arhitectura înseamnă privirea realităţii în mod constructiv’. Dar realitatea înseamnă existenţă, iar existenţa înseamnă viaţă, cuget. Ergo, a construi realitatea înseamnă a construi viaţa şi, prin extensie, înseamnă a te construi pe tine, pe creator. Construind (în)lăuntrul construim lumea.

Arhitectura complexităţii …

Momentul interogărilor interioare mi-a fost clarificator. La origini, arhitectura a fost formă cu conţinut universal (implicat) intuitiv, mai apoi formă fără conţinut şi este acum în stadiul de a renunţa şi la forma cu conţinut personal. Metamorfoză în formă cu conţinut universal implicat conştient. Fie că vrem sau nu, suntem forţaţi pe acest drum de cele mai noi teorii ştiinţifice, precum teoria haosului, teoria sistemelor sau știinţa complexităţii, şi de conştientizarea traversării antropocenului (Fairbrother 2014), cu a sa criză ecologică şi de resurse. Însăşi teoria morfogenetică (Sofronie, Zubcov, pagină internet) face apel la un substrat informaţional subtil comun, ce determină şi influenţează lumea formelor inconştiente sau lipsite de conştient. Omul are însă conştienţa sinelui care îi dă puterea de autodeterminare a formelor de manifestare, în timp ce ştiinţa complexităţii îi arată că aceste forme nu pot fi desprinse de tiparele naturale, altminteri fiind excluse din realitate conform tiparului evolutiv (Erdi, 2008).

„More from less!” este sintagma noii arhitecturi a complexităţii. Răspunsul generat de înţelegerea profundă a universului înconjurător dat postmodernismului tip ’formă cu fond de ego’. De conştientizarea naturii interconectate a mediului nostru de viaţă şi a faptului că omul este o parte a acestui mediu şi nu în afara lui. De înţelegerea naturii duale, fizico-psihice, a realităţii şi conştientizarea ascendentului psihicului modelator asupra materiei modelate. Încă nu am ajuns acolo, dar suntem pe acest drum, inspirat de ştiinţa contemporană.

La o scară mult mai mică, oraşul este mediul de viaţă al celor ce-l trăiesc. Un mediu material dar şi o experienţă împărtăşită. Şi în orice experienţă comună fiecare are libertatea şi simultan responsabilitatea propriilor forme de manifestare, proces motor al sustenabilităţii. Arhitectura complexităţii este cea care reflectă această realitate, în care omul devine actorul principal, iar spaţiul devine suport al creaţiei, fundamentat în tiparele şi procesele naturale.

Nu este doar arhitectură, este un mediu integrator sustenabil.

Viaţă. Esenţă. Lăuntru.

Formă conştientă.

Formă cu fond.


Bibliografie

ASIMOV, Isaac, O călătorie fantastică (Fantastic Voyage), Bucureşti: Teora, 1997

BROWNING, Robert, Men and Women. Transcendentalism: A Poem in Twelve Books, El Paso: El Paso Norte Press, 2009 (poemul „Andrea del Sarto”, cunoscut şi sub numele „The Faultless Painter”)

ERDI, Peter, Complexity Expalined, Berlin: Springer-Verlag Berlin Heidelberg, 2008

FAIRBROTHER, William, The World has Always Been an Internet of Things. Introducing a Mindset for Designers in the Antropocene, lucrare de dizertație pentru Royal College of Art, Londra: publicat online la http://files.cargocollective.com/636662/William-Fairbrother—dissertation-2014.pdf, 2014 VENTURI, Robert, Complexity and Contradiction in Architecture. New York: The Museum of Modern Art Press, 1966

SOFRONIE, Corneliu; ZUBCOV, Roxana, Pe scurt despre teoriile morfologice, publicat online la http://www.popq.ro/teoria.html