PATRICIA ERIMESCU : Ziduri noi si granite vechi

 

São Paulo, Brazil. 2008. The Paraisópolis favela (Paradise City shantitown) borders the affluent district of Morumbi. (Photo: Tuca Vieira).

Lumea de azi se confruntă mai mult ca niciodată cu probleme grave ale locuirii. Milioane de oameni sunt refugiați, evacuați din cauza catastrofelor naturale sau migreză spre mediul urban în căutarea unei vieți mai bune, dar ajung să trăiască în sărăcie severă în slum-uri sau pe străzi. Se estimează că numărul celor care vor trăi în comunități dezvoltate haotic fără utilități de bază va ajunge la 2 miliarde până în 2030. Arhitectura ar trebui să intervină pentru a rezolva problemele locuirii, dar nu poate singură, are nevoie de sprijinul politic, social și economic.
Arhitectura celuilalt este despre cel defavorizat, exponentul stării actuale al unei societăți aflate într-o criză economică, politică, dar și spirituală. Arhitectura celuilalt este despre arhitectura celui care a fost ignorat multă vreme atât de către arhitect cât și de către autorități, iar acum este implicat în procesul de proiectare și construcție, adăugând autenticitate arhitecturii și îmbunătățind relația om-artefact.
Eseul propune exemple ce deschid o temă de reflexie asupra problemelor ce caută în continuare răspunsuri, dar și o privire mai atentă asupra unor intervenții locale realizate cu inteligență și imaginație care au reușit să resusciteze comunități și oferă exemple ce pot fi replicate la o scară mai mare pentru a crea un impact pozitiv consistent.


„J.N.: Although architecture may be unable to influence politics to change the world, politics has a resposability to make use of architecture to achive its social, humanitarian and economic objectives….Since I’m an idealist as well, I dream about programs for quickly resolving the living conditions of those who are most disadvantaged..” (Jean Baudrillard and Jean Nouvel, The Singular Objects of Architecture)
Suntem martorii unei schimbări a noțiunii de comunitate. Astăzi, sub imperiul internetului, comunitatea nu își mai revendică indispensabil apartența teritorială. Indivizii își exprimă valorile și credințele, coagulându-se în jurul unor comunități virtuale. În contextul globalizării, limitele și granițele se estompează. Ne confruntăm cu fenomenul migrației în masă, ceea ce schimbă în permanență frontierele geopolitice. Se ridică noi ziduri, se rupt vechi granițe.
Comunitatea din aceeași arie teritorială, formată din indivizi care elaborează în jurul lor structuri socio-politice, are nevoie de arhitectură pentru a-și manifesta personalitatea și identitatea atât în spațiul comun cât și în cel individual.
Felul în care privim arhitectura s-a schimbat în ultimii ani. Dacă la începutul aniilor 2000 erau apreciate imaginile fabuloase ale clădirilor signature style, iar arhitecții se întreceau în a proiecta clădiri iconice, muzee, zgârie-nori și sedii de corporații ce ignorau de cele mai multe ori contextul, odată cu criza economică a început să capete atenție un alt fel de arhitectură: arhitectura umilă, modestă, tăcută. Aspectele sciale și economice au introdus noi valori și ne-au reorientat atenția către comunitățile marginalizate. Expoziția din 2010 de la MoMA – Small Scale, Big Change – a promovat proiecte de arhitectură umanitară izolate, dar care au avut ecou și au fost replicate, efectul lor simțindu-se cel puțin în peisajul arhitecturii. Cele 9 construcții de pe 5 continente au schimbat traictoria arhitecturii sociale și au antrenat mai mulți arhitecți în lanțul schimbării.
Pe lângă designul participativ, proiectele sunt pioniere pe plan autohnton în privința ecologiei și sustenabilității, incluzând atât exploatarea materialelor tradiționale cât și a celor moderne, dar și dezvoltarea competențelor meșteșugărești. Locuitorii care anterior s-au bucurat prea puțin de atenția arhitecților, sunt acum implicați în procesul de design, contribuind în mod inovator la revitalizarea comunității.

Între gratie si gravitatie

Pe fondul unui teritoriu teoretic slab explorat, grația este o alegere mai inteligentă decât frumusețea. Frumusețea în arhitectură sau arte a fost și este un subiect intens dezbatut, în timp ce grația oferă spațiu interpetării și studiului, îngăduindu-ne să elaborăm conexiuni semantice, conotații și nuanțe. Grația este o valoare prezentă mai mult în celelalte arte decât în arhitectură, de exemplu dansul unei balerine sau o „Pasăre în văzduh” sunt adesea percepute ca un simbol al noțiunii de grație. Atribuită unei persoane, grația sugerează ușurința, blândețea, noblețea. De asemenea, spunem că o persoană rezolvă în mod grațios o problemă complexă. Este o valoare pe care o identificăm cu ușurință și nu are nevoie de argumente. Folosirea acestui termen nu este nici o noutate, ceea ce este nou e încercarea de a aplica acest termen arhitecturii, mai ales arhitecturii umanitare și de a formula o ipoteză pertinentă în contextul contemporan al schimbărilor sociale. Grația despre care vorbim nu este acea grație a minimalismului. Minimalismul presupune utilizarea materialelor costisitoare într-o formă elegantă, dar simplă, mizând pe acuratețe, în timp ce atribuirea termenului grație în arhitectură reprezintă o formă de orchestrare armonioasă a tuturor resurselor locale pentru a reda utilizatorilor demnitatea. Minimalismul implică simplicitatea, iar grația la care apelăm reprezintă complexitatea. Ca să atribuim unei construcții grație, ea trebuie să fie capabilă să administreze complexitatea factorilor sociali, economici și politici păstrând controlul estetic și etic. Componentele esențiale includ simplitatea și consistența designului, concentrându-se pe caracteristicile esențiale ale obiectului, pentru că oricum procesul prin care s-a realizat a fost unul complex. Grația unui proiect social prezintă un nivel înalt de complexitate în toate dimensiunile lui și trebuie să prevină complicații adiționale. Putem face aici o trimitere la filozofia lui Alberti referitoare la frumusețe: nu poți sa adaugi, nici sa elimini fără să distrugi armonia.1 Această teorie are relevanță și în cazul termenului „grație”, oprindu-ne însă la această frază și excluzând concepțiile despre frumusețea reprezentată de rigiditatea simetriei și proporției analoage corpului uman. În limbajul curent grația reprezintă ușurința, iar gravitația reprezintă forța vinovată pentru atracția corpurilor.
Grația este modul elegant prin care este prezentată senzația de sfidare a gravitației. Până la Newton, cuvântul gravity însemna fie ceva grav, serios, fie calitatea de a fi greu, greutatea. Putem
spune că arhitecții se află într-o constantă luptă contra gravitației newtoniene. În goana recordurilor și a exravaganței , arhitecții sfidează legile gravitației și construiesc până în nori, chiar și dincolo de confortul psihologic și fizic al locuirii. Nu voi extinde discursul în zona arhitecturii care sfidează gravitația, ci voi rămâne în zona de „gravity”, abordând problemele grave de locuire ale societății contemporane. De ce ar trebui să dăm atenție grației în arhitectură, mai ales în subiectul abordat, arhitectura socială? La ce servește ea? Arhitectura contemporană este marcată de relații complexe și simultane cu alte programe. Grația permite abordării complexe să se echilibreze cu o reducere a complicării vizuale prin integrarea elementelor multiple într-o formă coerentă și continuă a unui sistem spațial. Provocarea este găsirea echilibrului sub presiunea gravității contextului. Am putea spune că urmărim să răspundem cu grație unei situații grave. Problema oamenilor străzii este una intens dezbatută și un domeniu în care arhitecții și-au manifestat creativitatea și au venit cu propuneri care s-au întrecut prin reviste sau expoziții. Nu vom analiza și critica aceste soluții, ci ne vom îndrepta atenția către un exemplu de reducere a numărului de oameni ai străzii, în care nu a fost implicat nici un arhitect, dar o locuință a fost soluția de prim ajutor. Desigur, nu rezolvi problema dacă faci un act de caritate și le dai (doar) o casă. Reintegrarea socială trebuie sușinută și de autorități, psihologi, sociologi, antropologi. Un exemplu relevant în problema oamenilor străzii îl reprezintă programul Housing first, inițiat de Dr. Sam Tsemberis fondatorul Pathways to Housing. Programul a redus în ultimii ani procentul celor fără adăpost, ajungând în 2015 la 91%. Succesul acestui program dezvoltat în Utah a fost preluat și de alte state americane. “Mai întâi dă-le o casă, apoi pune-le întrebări!” este filozofia acestei organizații care a reușit să reintegreze oamenii în comunitate și chiar să reducă cu 9 300 USD/an cheltuielile statale pentru fiecare om fără adăpost.

 Atunci când autoritățile nu găsesc soluții, acestea sunt propuse de organizații non-guvernamentale. Un exemplu potrivit este ONG-ul Right 2 Dream Too, care a amenajat o tabără pentru persoanele fără casă pe un teren privat nefolosit și a reușit să controleze situația oferind un exemplu autorităților. Primarul orașului Portland, Charlie Hales, a recunoscut că această comunitate a reușit să lucreze într-un mod în care autoritățile nici nu s-au gândit. 2 Cu siguranță problema este mult mai complexă, dar rămâne o temă de reflexie pentru arhitecți și guverne.

 Pierderea casei și dezradăcinarea este o traumă prin care trec refugiații. Într-un context al migrației în masă și o criză politică acută, arhitecții întârzie să apară cu soluții sustenabile pentru aceste tabere triste, aruncate în monotonia corturilor sau autoritățile nu consideră absolut necesare serviciile arhitecților care să propună un mediu prietenos și să faciliteze recuperarea psihologică. Corturile tipice, cea mai rapidă soluție, se transformă adesea în așezăminte permanente, oamenii rămân acolo, se nasc și mor așteptând să se întorcă acasă. Aranjați în rânduri mai mult sau mai puțin riguroase, aruncați în corturi militare austere și lipsite de orice pată de culoare, aceste forme de locuire, chiar și temporare, au nevoie de intervenția arhitecților care să gândească creativ și strategic mediul taberelor. Bineînțeles că sunt multe aspecte care restricționează dezvoltarea unei tabere, precum partea financiară alocată, distribuția resurselor în interiorul taberei sau tensiunile politice, dar necesitatea este urgentă și provoacă arhitecții să contribuie cu soluții arhitecturale inovatoare. Lipsa banilor nu este o scuză. Shigeru Ban a demonstrat deja că se poate face arhitectură de calitate în toate mediile nefavorabile, dar acestea rămân intervenții punctuale care nu acoperă schimbarea la scară mare. Aceste tabere de refugiați sunt cea mai nouă formă de urbanism. Poate daca mai mulți arhitecți s-ar dedica și proiectelor sociale, ar reuși să provoace o schimbare și să fie motorul care generează impactul, angrenând în acest mecanism autoritățile și comunitatea.

Arhitectura ca arma a politicii pentru segregare sau incluziune

Când spunem „ceilalți” evocăm o diferență sau o prezență a inegalității, fie din punct de vedere social, rasial, economic sau politic. Distanța dintre arhitectura noastră și arhitectura celorlalți constă în lucrurile elementare și parametrii de confort ai locuinței. Distanța concretă este la câțiva metrii, dincolo de un zid. Zidul a căpătat conotația de dezicere. Dacă totuși, trebuie să conviețuim în același teritoriu, ne delimităm de o anumită comunitate printr-un zid. Ridicăm un zid, renegăm ceea ce este dupa el, iar prin segregare adâncim și mai mult distanța de la noi la ceilalți având impresia că am rezolvat problema care în realitate se agreavează. Zidurile maschează. Un exemplu autohton controversat de separare etnică este construcția unui zid care separă blocurile sociale, populate de familii de romi, de strada Horea, în Satu Mare. Motivația primarului pentru toate acestea, așa cum a declarat presei locale, a fost că vrea să protejeze copiii de traficul de pe strada aflată la cinci metri de blocuri, dar și să instaureze „ordine și disciplină” în zonă3. Dacă acesta este motivul, oare nu exista o altă soluție „architecturală“ mai inteligentă și creativă? La capătul opus din punct de vedere politic dar și geografic, se află transformarea favelei Medellin din Columbia. Acest teritoriu aflat sub teroarea cartelurilor de traficanți și cunoscut în anii ’90 pentru cea mai mare rată a criminalității, a oferit lumii un exemplu magnific de transformare. Arhitectura celuilalt nu se referă neapărat la construcția de adăposturi și Medellin a demonstrat acest lucru. Mișcarea civică condusă de primar a folosit arhitectura și spațiul public pentru a transforma orașul. Dezvoltarea transportului și accesul la educație s-a întamplat prin eforturile susținute ale politicienilor, arhitecților și comunității. Cartierele care erau considerate altădată zone impenetrabile au fost conectate prin transportul funicular, scări rulante, școli, librării și parcuri. Medellin a oferit exemplul că se poate combate inegalitatea socială prin eforturi susținute din partea politicienilor. Sărăcia este o problemă multidimensională, nu este cauzată doar de lipsa banilor. De cele mai multe ori, lipsurile celor săraci sunt de ordinul infrastructurii, ei simt mai mult lipsa transportului, sistemelor sanitare sau lipsa educației decât calitatea spațiilor private. O comunitate se autogestionează în limitele sale, își poate construi case dar nu își poate dezvolta o rețea de transport fără ajutorul altor părți.


Pot arhitectii să schimbe lucrurile intr-o societate, prin arhitectura?

Fără ajutorul autorităților, cel mai probabil, nu pot. Adesea, arhitecții vin cu soluții pentru o problemă specifică unei comunități, dar este nevoie de a face lobby în fața politicienilor – ceea ce îi transformă în arhitecți „activiști”. Un bun exemplu de cooperare și rezultate satisfăcătoare este relația dintre arhitectul Alejandro Aravena (Chile) și guvern. Reușita inervenție „Half Houses”, proiectată de Elemental, pornește de la o premiză simplă: banii insuficienți să construiască fiecăruia o casă sunt suficienți pentru construcția a jumătate de casă pentru toți din comunitate, urmând să fie completată de locatari atunci când vor avea banii necesari. Soluția a fost una pragmatică și participativă. În omagiul adus arhitecturii sociale nu trebuie să facem abstracție de un element foarte important: scara intervenției. Problemele sociale ale locuirii nu pot fi rezolvate doar de arhitecți. O astfel de intervenție poate stimula schimbarea dar are nevoie să fie implementată la o scară relevantă. O școală inserată într-un cartier poate schimba comunitatea, dar este nevoie de o rețea complexă ca să schimbe aspectele regionale sau naționale. UN Habitat estimează că până în anul 2030 o să avem 2 miliarde de oameni ce vor trăi în comunități dezvoltate haotic fără infrastructură, apă, sisteme sanitare decente, comunități ce vor alcătui slum-uri. Acești locuitori ai slum-urilor construiesc anual mai mult decât guvernele și dezvoltatorii împreună. Cele mai mari dezvoltări urbane au loc în țările în curs de dezvoltare, unde populația rurală migrează spre urban sub mirajul unei vieți mai bune, dar rămân blocați în aceste cartiere pentru toată viața lor sau chiar a generațiilor următoare. Proiectele pentru aceste comunități ar trebui susținute de guvern și facilitate de arhitecți. “Years ago, when I said architects should get involved in humanitarian issues, people laughed at me. It was a very different climate. (…) Design isn’t about aesthetics, it’s about problem solving and we have a planet plagued with problems. (…)I will never do a skyscraper in my life ever, I’m going to die happy knowing that,” said Sinclair. “And I am never going to win the Pritzker Prize, I’m going to die happy knowing that.” (Cameron Sinclair, co-founder Architecture for Humanity ) Miza umanității este astfel de a depășii distanța aparent irecuperabilă generată printr-o serie de acțiuni potrivnice celuilalt și indirect, nouă. Noua provocare este să aducem rezultatele care reușesc să revitalizeze comunitatea la o scară mai mare. Când arhitectura socială o să devină mainstream, atunci știm că umanitatea a atins un nivel decent de conștientizare și implicare. În societatea ideală, arhitectura celuilalt nu mai există, pentru că arhitectura e un drept al tuturor, nu doar al celor privilegiați. Dar, de vreme ce această societate are lacune și mecanisme greu de activat, avem nevoie de soluții complexe care să ne ofere șansa unei reunificări a umanității, a spiritului de muncă în comun, a unei regăsiri a comunității, a unei reintegrări.


Bibliografie
CHARLESWORTH, Esther, Humanitarian Architecture, Taylor & Francis Ltd, 2014
IOAN, Augustin, Pentru re-încreștinarea zidirii: poverism- prolegomene, Editura Paideia, București, 2006
NOUVEL, Jean, BAUDRILLARD, Jean: Obiecte Singulare , Editura Paideia, 2005
Webografie
http://www.latimes.com/nation/la-na-utah-housing-first-20150524-story.html – 25.10.2015
http://fobh.org/what-we-support/housing-first/?gclid=CjwKEAjw7uKwBRDUlJvRo-z6rgMSJACbmSBhZBHte8AL07iBsuM-0L6GKfPUJhEJ57jEymEenStmyRoCrPzw_wcB- 25.10.2015
http://www.moma.org/interactives/exhibitions/2010/smallscalebigchange/ – 28. 09. 2015
http://chatterbox.typepad.com/portlandarchitecture/homelessness/ – 3. 10. 2015
http://elpais.com/elpais/2015/09/22/eps/1442916465_285411.html – 5.10.2015