TEMA: <<re:FORMA>>
Relația arhitectului cu ,,celălalt” a declinat diverse forme de-a lungul timpului. Ian Ritchie prin manifestul „Unself” observa cu acuitate transformarea paradigmatică a noului secol ce descrie un dialog contiguu şi mult mai implicat cu ,,celălalt”, ceea ce reflectă și o nouă dimensiune a relevanţei arhitecturii în societate. Arhitectura a avut mereu un discurs despre ,,forme locuite”, formă-funcţiune, forme investite cu semnificaţie, sau după Juhani Pallasmaa, fuziunea tărâmurilor fizice și mentale şi proiectarea sensurilor intâlnirilor noastre cu spaţiul. În contextul noii paradigme, tema doreşte să chestioneze reforma formei, care poate însemna fie potenţarea obiectificării, fie dizolvarea domeniului în concepte generoase precum arhitectura ca experienţă sau eveniment, aşa cum încă din 1934 John Dewey atrăgea atenţia că ,,o lucrare de artă este adesea identificată cu clădirea sau cartea, pictura, statuia, în existența obiectului în afara experienței umane. Adevărata operă de artă însă nu este produsul, ci experiența produsului.” Când este arhitectura un eveniment şi când un eveniment devine discurs de arhitectură? Acesta este un punct de plecare radical, ce oferă o schimbare de perspectivă de la ,,obiect,, la proiectarea experienţei celor care locuiesc ,,formele”. În jurul anilor 1968 Hans Hollein îşi punea problema că ,,Alles ist Architektur” (,,Totul este arhitectură”) iar astăzi, în continuare, ne întrebăm ce este arhitectura, ce forme trebuie să îmbrace pentru a ,,îmbrăca” la rândul ei cât mai bine omul şi cum ar trebui imaginate ,,formele” arhitecturii de astăzi, pentru re:FORMELE de mâine?
–
Arhitectura Celuilalt, mărinimia neconstruită de arhitect, ce lasă posibil un spațiu liber în care ceilalți continuă să construiască. Scenarii? Ce devine arhitectura în mâinile oamenilor? Când se sfârșește cu adevărat construcția unei opere de arhitectură (dacă se finalizează vreodată)? Cu greu mai poate defini cineva astăzi ce înseamnă a fi arhitect când frânturi de arhitectură sunt pierdute în mai toate domeniile. Așadar, dacă toți suntem arhitecți, cine sunt ceilați, iar dacă se întămplă ca noi să fim ceilalți, cum se percepe de la noi arhitectura?
–
Cine suntem noi, cine sunt ceilalti și unde se situează arhitectura între aceste două părți? Dacă suntem arhitecți, arhitectura celorlalți ar putea fi a celor neimplicați direct în profesie; dacă suntem istorici, filozofi, psihologi, granița dintre arhitectura noastră și a celuilalt ar putea fi între sacru și profan, între limitele empatiei, între individual și social. Am putea fi juriști și ceilalți să fie undeva între privat și public, oameni ai literelor iar ceilalți ar putea fi rezidenții unor lumi de hartie sau muzicieni care ne-ar putea vorbi despre arhitectura muzicii locuite.Indiferent din ce unghiuri priveşti ne interesează să discutam cum poate fi proiectată re:FORMA arhitecturii în relaţie cu instanţele ,,celuilalt”.Te invitam să ne scrii.
ARGUMENT
,,Architects are never good at explaining why do they matters”(Alan Penn)
Concursul pentru discurs de arhitectură este inițiativa unor tineri pentru tineri – menită să contribuie la promovarea educației critice de arhitectură din România prin încurajarea abordărilor teoretice, premisa de bază fiind aceea că o simplă practică profesională de arhitectură fără o poziţie teoretică asumată nu este suficientă. Stingheri în a ne ,,exprima”- după cum observă Alan Penn, domeniul traversează după preşedintele AIA, Carl Elefante o criză de indentitate :,,Architecture is experiencing a Relevance Revolution” spune el la începutul anului 2018. Care ar putea fi această revoluţie de astăzi a ,,relevanţei” arhitecturii?
COMPONENŢA JURIULUI:
Preşedinte juriu: arh. Ana Maria Zahariade
Membri titulari: arh. Şerban Tigans
arh. Vlad Gaivoronschi
scriitor Florin Lăzărescu
PREMII
Valoarea totală a premiilor oferite de organizatori este de 10 000 lei.
