Niciodată până acum oamenii nu au fost atât de preocupați de conexiuni: conexiuni prin sau fără cablu, conexiuni logice sau cu scăpări de judecată, conexiuni rutiere, navale sau aeriene, interdisciplinaritate, conexiuni sociale, între noi, ceilalți sau alții. Mega-industrii dezvoltate în urma dorinței noastre de a fi mereu conectați. La nou. La ce se întâmplă. La ceilalți. Plini de dezinvoltură spunem că suntem urmăriți de 12k oameni astăzi și nimeni nu tresare, nimeni nu este înspăimântat. Să ai un urmăritor pe o stradă întunecoasă, seara, ar putea fi la fel de rău cu a avea doar un urmăritor pe Instagram. Dăm follow, add, block, ignore sau copleșim oamenii de inimioare după bunul nostru plac. Îi găsim pe ceilalți la un scroll distanță de noi. Legăm sau rupem conexiuni cu rapiditate, ajutați de lipsa unei apropieri fizice care să încetinească procesul.

Deși paradoxal, supra-comunicarea prin cadrul rețelelor sociale este gândită să ne aducă mai aprope, observăm cu surprindere cum se înalță alte feluri de ziduri. O arhitectură care aduce laolaltă oamenii sau înalță bariere, reticentă sau nu în a da cereri de prietenie, are adepții ei și pe cei ce aleg să o ignore, promovează evenimente (la care dăm ‘interested’, dar nu ajungem niciodată), deschide noi ferestre sau blochează legături, este numai de fațadă sau ascunde un interior nebănuit.

Cum ne conectăm CU arhitectura și PRIN arhitectură astăzi? Cum se transformă domeniul  sub această presiune a supra-comunicarii si conectivității? Cum ajungem la ceilalți când “lângă noi” sau “la capătul lumii” poate desemna aceeași apropiere? Distanțe estompate? La cine vrem să ajungem? Ne deplasăm în timp și spațiu în/pentru conexiuni. Și prin prisma asta, putem privi absolut orice. Nuanțând această prismă printr-un filtru, cel al arhitecturii, identificăm rapoarte, poziții, distanțe, ierarhii, nu doar între spații sau obiecte ci și între oameni și idei. Arhitecturi informaționale, arhitecturi cognitive, senzoriale, neuronale, lirice, rețele arhitecturale. Toate acestea validează prezența unor conexiuni, a unor rețele pe care arhitectura este capabilă să le genereze sau să se constituie suport pentru acestea.

Frigyes Karinthy, introducea conceptul celor șase grade de separare, în povestea scurtă, Chains. Acest număr se spune că este numărul maxim de conexiuni sociale între oricare doi indivizi de pe Pământ. Privind acest concept prin prisma teoretizată anterior, câte grade arhitecturale ne separă pe noi de celălalt? Fie acest celălalt foarte apropiat nouă, sau fie el cea mai îndepărtată permutare posibilă, ce conexiuni arhitecturale ne leagă sau ne despart și care sunt mediile acestor conexiuni?

Oscar Wilde susținea că ,,dacă natura ar fi fost confortabilă, omenirea  nu ar mai fi inventat arhitectura” Am fi avut nevoie totuşi de arhitectură, dacă natura ar fi fost “confortabilă”? Poate am fi căutat în jur pre-texte și (con)texte de fundamentare: dincolo de nevoia de adăpost am fi găsit dorinţa de a crea  semnificaţii din întâlnirile noastră cu lumea, de a crea raporturi, convergențe, conexiuni, de a ne facilita modul de a intra în contact. Sau poate orice intervenție  în mediul locuit nu este făcută împotriva naturii, nu este opusă naturii ci este o altfel de natură.

“…În raport cu contextul mereu dinamic, misiunea atemporală a arhitecturii” considera Alberto Perez Gomez, este să creeze metafore existențiale ale trupului și existenței care concretizează și structurează prezența noastră în lume.“  Va invitam sa analizați scena arhitecturii între (con)texte și pre-texte încetinind experiența lumii din dinamica ei complexă și excesul de zgomot , supra-conectivitate și supra-comunicare (Neil Leach)  prin a păzi încetineala  naturală a lucrurilor, de a intra în ,,rezonanță” (Hartmut Rosa) , de a repara/apăra comunicarea pură și conexiunea noastră cu ceilalți, cu natura, cu locul, cu timpul… sau în alte cuvinte, de a menține și recâștiga liniștea Ființei.

Victor Hugo privea arhitectura ca marea carte a umanităţii, expresia principală a omului în diversele sale stadii de dezvoltare, fie ca forţă, fie ca inteligenţă. Dar care este inteligenţa arhitecturii? La fel de bine am putea întreba care este rolul și misiunea arhitectului, creator în mod simultan de (con)texte si de… pre-texte.